motivație

Pentru că e toamnă și e anotimpul în care încep școlile (e adevărat se întâmplă ceva mai repede, prin luna lui septembrie), pur și simplu memoria mea a decis să reînvie amintiri demult trecute, din vremea primilor ani de școală. În clasele primare, învățătoarea avea în dotare un arătător, care nu era altceva decât un băț drept din lemn, de grosimea degetului mare de la mână, lung de aproximativ un metru, ușor ascuțit la vârf și lăcuit, cu extremitățile vopsite în maron închis și ale cărui funcții erau foarte diverse. De la indicatul la tablă, înțepatul hărții României, ce atârna zdrențuită pe unul din pereți, până la corecțiile aplicate colegilor ce nu reușeau să se ridice la standardele cerute, arătătorul doamnei învățătoare avea întrebuințări multiple. Era ca o baghetă magică care putea să instituie liniștea în sala de clasă dintr-o simplă mișcare.

Din când în când, aveam ocazia și noi elevii să îl manevrăm, atunci când eram la tablă sau trebuia să înțepăm harta României, la ora de geografie. Utilizarea acestui obiect magic era un adevărat privilegiu pentru noi și o făceam adesea cu oarecare reținere, pentru a nu-i descătușa puterile nebănuite, pe care, prea mici fiind, nu am fi reușit sub nici o formă să le strunim în vreun fel. Învățătoarea a fost nevoită să schimbe mai multe astfel de arătătoare de-a lungul celor patru ani de primară, pentru că ele se rupeau uneori în accesele ei de furie, când le lovea cu putere, fie de catedră, fie de partea dorsală a unui nefericit care se găsea la tablă în ziua respectivă, și nu învățase lecția.

Dar dintre toate, cea mai eficientă metodă de a ne motiva pe calea învățăturii părea a fi, totuși, cea în care ne completa cu arătătorul la palmă punctele lipsă până la nota 10 de la lucrările de control. Nota 9 însemna o lovitură, 7 trei lovituri și tot așa. Până la terminarea clasei a patra am adunat în carnetul de note numai medii de 10.