limite

Posted on February 6, 2018 in journal

Am auzit recent ca o concluzie a unei discuții afirmația: “Fiecare om are limitele lui”. Pur și simplu m-a pălit în moalele capului și m-a trezit la realitate. Nu, nu pentru faptul că în contextul și momentul respectiv a fost percepută din exterior ca o afirmație cu țintă directă, îndreptată asupră-mi. Ci pur și simplu pentru că atunci am realizat că noi ne setăm limitele și perimetrul în care vrem să ne învârtim. Ne construim ograda mai mare sau mică cum s-ar zice. Și ridicăm ziduri. Ziduri peste care privim în afară cu teamă și dincolo de care nu mai vrem să trecem. Renunțăm la luptă. Ne construim o zonă de confort, care după un anumit timp nu mai e așa confortabilă. Iar acceptarea limitelor și proiecția lor asupra persoanelor din jur este pur și simplu expresia propriei limitări și neputințe pe care ne-o asumăm fără ca cineva să ne fi cerut acest lucru. Așa că de acum, gata, fără limite, fără bariere!

Live and let die, cum ar spune cântecul!

creație

Posted on April 25, 2017 in journal

La început a fost primul sunet articulat. Mai apoi, Omul l-a creat pe dumnezeu după chipul și asemănarea Sa.

nefericire

Posted on April 24, 2017 in journal

Oare cât de nefericiți trebuie să fie oamenii a căror fericire nu e asumată propriei persoane, nu e privită cu responsabilitate și e lăsată mai degrabă în seama celor din jur?

branding

Posted on April 20, 2017 in journal

Observ astăzi că în mall, în fața magazinului Guess, există un ghișeu de asigurări, iar domnul de la acest ghișeu poartă un tricou Guess, cu înscris mare pe piept. Oare să fie influența brandului asupra persoanei responsabilă pentru acest lucru, iar domnul respectiv să fi cumpărat într-un final acel tricou din magazinul pe care îl are în față zi de zi, sau este un tricou primit cadou de la acest magazin în ideea că domnul face reclamă atât magazinului cât și mărcii Guess?

înot erogen

Posted on March 19, 2017 in journal

Stau sprijinit în mâini pe marginea bazinului de înot, după câteva ture și îmi trag sufletul. În tot acest timp privesc afară prin geamurile mari, ușor aburite, la cartierul de blocuri cu zece etaje de peste drum și mă întreb, oare în câte din acele locuințe înghesuite oamenii fac sex, chiar acum, în miezul zilei la ora douăsprezece?

machiavelism divin

Posted on March 15, 2017 in journal

În definitiv Dumnezeul creștin este o entitate care a ridicat machiavelismul la nivel de artă absolută, chiar înainte ca acest termen să îi fie cunoscut ființei umane. El nu a lăsat omului altă șansă de scăpare decât credința în El și mântuirea prin fiul său Isus Hristos. O soluție singulară, pentru că Dumnezeu te vrea numai pentru El. Este egoist. Sub aripa iubirii, El l-a lăsat pe om să aleagă între Dumnezeu sau absența lui Dumnezeu. Iar această absență nu este decât acea eternitate petrecută în abisul întunecat, unde omul se zvârcolește fără scăpare în cuptorul cu foc al propriilor păcate, acolo unde dăinuie plângerea și scrâșnirea dinților. Deci, în final, cele două opțiuni pe care le pune la dispoziție sunt de fapt limitate la una: Dumnezeu și atât. Cine ar alege totuși să se frigă în cuptorul cu foc pentru o veșnicie? Trebuie să recunosc că îl admir pentru creativitate și originalitate.

pauza de masă

Posted on March 14, 2017 in short stories

Am mers într-una din zilele trecute, așa cum obișnuiesc uneori, să iau prânzul la mall. Aveam nevoie să mănânc rapid ceva pentru că mă grăbeam să mă întorc la firmă, îmi venise brusc o idee și chef de muncă, lucru tot mai rar experimentat în ultima vreme. Mi-am luat un falafel rulat cu grijă într-o lipie și mi-am găsit un loc la o masă pentru a îmi savura prada. La un moment dat, două doamne blonde (nu știu dacă culoarea părului are vreo semnificație aparte în toată această istorioară), s-au așezat una în fața celeilalte la o masă liberă, astfel încât eu să am vedere directă asupra lor. Când aproape terminasem de mâncat, observ că una dintre cele două doamne se ridică de la locul ei și se așează pe bancheta de pe partea opusă, lângă cealaltă. Această deplasare mi-a atras într-un mod deosebit atenția și m-a făcut să privesc mai atent la ceea ce avea să se întâmple. Doamna blondă care tocmai făcuse mișcarea de translație de pe scaunul ei pe banchetă, își ridică la un moment dat bluza, sub care rămâne doar maioul alb mulat peste trei colăcei ușor perceptibili, înfășurați în jurul taliei. Cu gesturi în care prinde pe rând fiecare rol de grăsime și îl strânge, parcă cu intenția de a-i diminua dimensiunea și a-l face să dispară, îi explică situația celeilate doamne. Cele două femei încep să chicotească și să se amuze, după care doamna ce tocmai își lăsase colăceii la vedere, îi face să dispară subit trăgând peste ei bluza de culoare închisă. Vine rândul celeilalte femei, să facă o prezentare similară a propriilor colăcei. O dată ce și aceștia sunt evaluați cu atenție, prin prisma a două opinii avizate, doamna ce își părăsise inițial locul, revine pe scaunul ei. Cele două femei își continuă discuția, timp în care eu, amuzat și bine dispus mă ridic să plec înapoi către firmă.

perspectivă

Posted on March 11, 2017 in journal

Seara la cină mănânc împreună cu Daiana pește prăjit. La un moment dat, într-o pauză dintre două înghițituri, Daiana îmi spune:

– Îți imaginezi iubitul, peștele ăsta a murit ca să ne hrănească pe noi! Oare noi pe cine vom hrăni după ce murim?

– Viermii, vom hrăni viermii! îi răspund eu fără a sta pe gânduri, în timp ce mestec liniștit o bucată moale de pește.

– Ce sinistru ești, îmi replică ea! Eu mă gândeam la un zeu sau la o ființă superioară. Poate că știința va evolua suficient încât să ne facă nemuritori, îmi spune cu o urmă de deznădejde în glas.

– Poate că suntem deja nemuritori și nu conștientizăm asta. Iar viața pe pământ este doar o etapă foarte scurtă din existența noastră, îi spun eu.

– Deja sună mai bine, răspunde Daiana, iar glasul ei prinde o urmă de încredere.

– Vezi iubita, e vorba despre perspectivă în definitiv, despre felul în care privești lucrurile.

talent

Posted on February 10, 2017 in journal

Mai rău decât să nu ai nici un talent este să ai unul și să nu îl folosești, să îl lași să se epuizeze. Este calea sigură spre o moarte prematură, în care simți cum pierzi câte o felie mare din tine cu fiecare zi trecută, cu fiecare secundă și moment al zilei în care ești tot mai puțin tu pentru că te amesteci încet cu rutina și te diluezi acolo. Nu mai rămâne mare lucru, doar ceva lichid murdar și fără esență, o spălătură a ceea ce ai fost și a ceea ce ai fi putut deveni.

2016, final

Posted on December 31, 2016 in journal

2016 a fost un an dificil, cu multe piedici și obstacole mai puțin așteptate. Peste unele am trecut cu ușurință, pe altele le-am ocolit, fiind mai înțelept să acționez în această direcție.

Mi-aș fi dorit să pot păși mai mult în afara sferei nesiguranței personale și a blocajului creativ întâmpinat în acest an, să ies mai mult din mine către exterior și să mă conectez la ceea ce vine din afară. Dar nu am reușit decât parțial această expunere, deoarece totul a mers mai degrabă în direcția unei retrageri interioare, o stare de introspecție profundă, cu un travaliu anevoios și rezultate mai mult sau mai puțin apropiate de așteptări.

Dacă am fotografiat a fost mai ales pentru a mă deconecta de la această activitate interioară istovitoare, fără un țel anume și fără rezultatele dorite. Totul s-a întâmplat concentrat, în perioade de timp scurte, sau dinainte stabilite în decursul celor câteva călătorii făcute de-a lungul anului ce tocmai se încheie. Astfel că, atașez o selecție a ceea ce a însemnat 2016 pentru mine, în materie de fotografie.

Read More