violență virtuală

Cu toții ne aducem aminte de adolescență, de prieteniile din vremea aceea și de cât de lipsită de griji era viața în general. Între prietenii mei cei mai buni din acea perioadă era PC-ul, în fața căruia petreceam multe ore zilnic, motiv pentru care înțeleg cu ușurință generația actuală de adolescenți ce stau lipiți de smartphone-uri și tablete. Ceea ce era mai particular totuși, era curiozitatea vizavi de realitățile virtuale din jocurile ce se găseau la momentul respectiv pe piață (cea neagră bineînțeles, la pirați, căci lumea nu își permitea pe atunci să cumpere CD-uri originale), jocuri ce veneau la pachet cu o doză mare de violență.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, pe când aveam 13 sau 14 ani, aveam ca joc favorit Carmageddon 2 – Carpocalypse Now. Toată ideea jocului, era să alergi într-o cursă nebună cu mașina pe străzile unui oraș și să ucizi oamenii care se plimbau liniștiți, nebănuind carnagiul ce avea să aibe loc. În funcție de locul unde se petrecea acțiunea, dacă era undeva într-un cadru rural, aveai parte, pe lângă oameni, și de vaci pe care puteai să le ucizi în același fel. Și vacile și oamenii ofereau același număr de puncte odată eliminați. Sau poate că ideea de bază era câștigarea cursei prin completarea traseului sau distrugerea mașinilor tuturor oponenților, dar în fine, partea cu călcatul pietonilor cu mașina era de departe cel mai interesant aspect al jocului. Pe lângă modul clasic, în care pur și simplu puteai trece cu mașina peste ei, dezmembrându-i și împăștiindu-le membrele și intestinele pe străzile orașului, jocul avea anumite elemente bonus, pe care le puteai culege pe traseu, astfel încât aveai uneori la dispoziție posibilitatea să îi proiectezi în aer cu niște arcuri uriașe, ce țâșneau din caroseria mașinii la o simplă apăsare de tastă, sau să îi faci friptură cu niște flăcări concentrate ce zburau din aceeași mașină mânjită de sânge, ca din gura unui dragon. Deci cumva, conduceai și făceai și un grătar în același timp, mai ales dacă aveai parte de niște văcuțe cu carnea fragedă prin preajmă.

Apoi, mai târziu, am trecut la un alt joc, Postal 2, ce presupunea arme de foc și aceleași incursiuni sălbatice prin oraș, trăgând în stânga și în dreapta, în bipezi care nu aveau altă treabă decât să își facă cumpărăturile în supermarket. Unul din bonusurile speciale ale acestui joc, îl constituia prinderea unei pisici, în fundul căreia se putea introduce țeava shotgun-ului din dotare și astfel pisica devenea un fel de amortizor. După ce alicele plecau din țeava puștii, străbăteau curul mâței și îi ieșeau prin gură, în drumul lor către țintele umblătoare. Pisica își flutura coada în aer peste țeava shotgun-ului, iar animalul scotea niște sunete ce aduceau a miorlăituri la fiecare foc tras. Avea cu siguranță mai multe vieți, pentru că miorlăitul continua chiar după mai multe încărcături de alice trase succesiv prin fundul ei. Totuși viețile erau limitate și se epuizau, una câte una, după fiecare cartuș tras. Pisica amortizor se uza după vreo șase astfel de focuri, probabil, gaura curului i se lărgea de la atât de mult recul și alice de oțel, încât nu mai putea sta bine fixată pe țeavă. La ultima viață zbura odată cu încărcătura cartușului către ținta aleasă, cu un miorlăit de data asta ceva mai agresiv, asemănător cu strigătul de luptă al unui kamikaze. Mai exista în joc, opțiunea unei canistre cu benzină, cu care puteai să stropești din belșug cadavrele sau alți umblători, după ce nu mai aveai la îndemână pisica. Apoi la o simplă scânteie, focul se aprindea și mai multe torțe vii începeau să alerge de colo colo, cu mâinile ridicate în aer, urlând din toți megabyții de durere, până ce cădeau jos, îngenunchiați, și se stingeau treptat într-o masă amorfă de culoare neagră. Alții mai norocoși, pe care nu îi luase încă flama, se opreau pentru o clipă să privească la spectacolul acesta de lumini, și nemaiputându-și stăpâni emoțiile, se aplecau și își vărsau stomacul chiar acolo, peste corpurile în flăcări. Ce mai moarte și pe omuleții ăia virtuali, pe lângă că vine unul și îți dă foc, mai vine altul care borăște pe tine, în timp ce arzi ca flacăra olimpică. Dacă totuși ți se făcea milă de ei, aveai mereu la dispoziție opțiunea de a descheia șlițul la pantalonii personajului pe care îl controlai în joc, pentru a vărsa asupra lor jetul eliberator, provenit probabil de la berile consumate chiar înainte să te apuci de treaba sângeroasă. Odată micțiunea încheiată, era musai să aștepți o vreme până când vezica se umplea din nou și puteai să repeți schema.

După liceu am migrat spre alt gen de jocuri, în care violența extremă nu mai era un element central dar totuși mai apărea pe ici pe colo, iar după facultate mi s-a stins complet această poftă de a consuma realități virtuale. Sau a mă lăsa consumat de ele, mai bine spus. A mai rămas în schimb, ca scânteie inspirațională, un umor cenușiu care se manifestă și răbufnește uneori cu forța unui vulcan, și mă împinge către forme recreațional artistice de tipul celei tocmai expuse.