urban

M-am întrebat de multe ori ce mă atrage la oraşul ăsta prăfuit, cu bulevarde şi străduţe înguste, ticsite până la refuz de maşini în zilele lucrătoare ale săptămânii, cu oameni care aleargă să prindă  tramvaiul şi vagabonzi ce colindă străzile nestingheriţi de nimeni.  Mă număr şi eu printre cei care străbat zilnic drumul între acasă, serviciu şi iar acasă, într-o rutină absurdă care mă exasperează adesea până la pragul în care sunt gata să renunţ la tot, să plec către locuri noi şi să cunosc alte lumi. Pentru că a mea se năruie, cu toate că de fiecare dată găsesc cumva resursele să reconstruiesc, să adaug cărămidă cu cărămidă şi să o înalţ mai sus decât pe cea veche care s-a prăbuşit cu zgomotul acela asurzitor al eşecului. Ceva parcă mă împinge înainte de la spate, şi îmi spune că nu trebuie să renunţ. Şi într-adevar nu am de gând să renunţ până în ziua în care inima va înceta să mai bată. Dar până atunci mai sunt multe bătălii de purtat şi multe experienţe de trăit.

Ca să fac faţă mai uşor şi să nu-mi distrug iremediabil creierul şi-aşa putred de la atâta toxicitate socială, prefer să iau pauză uneori de la lumea asta nebună şi să las furnicarul să se desfaşoare în voie în jurul meu.  Mă retrag undeva şi privind de la distanţă totul îmi pare hilar si grotesc în acelaşi timp. Cu sau fără aparatul foto asupra mea, îmi place să observ atent şi să simt pulsul stradal, să urmăresc fluxul de oameni care vin şi trec, cu aceleaşi probleme şi suferinţe ce-i apasă pe fiecare încă de la începuturile istoriei. Singurul lucru care e în continuă schimbare, e numai decorul în care se desfăşoară întreaga mişcare a valurilor umane ce vin lin sau violent, doar pentru a pieri toate la un moment dat într-o lentă evanescenţă.