bunica

Bunica mea a plecat la Domnul într-una din zilele însorite ale acestui început de toamnă, una din zilele acelea în care soarele încă mai încălzește cu razele lui, și în care vara, pare că mai vrea să zăbovească o clipă. A fost undeva aproape de culesul viei, la care bunica se implica și participa cu atât de multă energie, pe vremea când eram copil. O vizitam pe atunci după-amiaza, când terminam orele de la școală și astfel mai prelungeam puțin vara, pe care de obicei mi-o petreceam tot la ea.

Curtea casei ei a fost primul univers al copilăriei mele, locul unde am descoperit nenumărate lucruri, și mi-am cunoscut familia, un univers pe care l-am explorat și reținut în cele mai mici detalii, din momentul în care m-am născut și până târziu, aproape de momentul plecării mele la universitate.

Înainte de a merge la școală, ascultam cu interes poveștile ei, pe care mi le istorisea cu răbdare, dimineața la micul dejun, până în momentul în care ajunsesem să le rețin. Am experimentat jocul copilului ce abia descoperă lumea, iar mai târziu am imaginat aventuri, acolo în acel univers care părea să aibe dimensiuni uriașe pentru mintea mea de copil.

Ne uitam la desenele animate cu Zorro și alți supereroi, iar bunica ne ajuta, pe mine și pe Andrei, vărul meu, să ne confecționăm costume asemănătoare cu cel al lui Zorro, din diversele materiale pe care le avea la dispoziție. Și tot acolo se întâmpla să jucăm fotbal, printre prunii din mica livadă din capătul grădinii, și ne imaginam că am putea fi unul din jucătorii aceia celebri de la campionatele mondiale sau europene, evenimente care se difuzau de obicei în timpul vacanței de vară.

La școală fiind, mi-a arătat că un desen nu constă doar într-un element central, copiat dintr-un atlas zoologic, în imaginea unei capre de munte, ci poate fi îmbogățit cu multă imaginație prin multe alte elemente care să dea naștere unui cadru plin de culoare și viață, totul pe o foaie albă de hârtie.

A trecut timpul, iar pe măsură ce am crescut și m-am maturizat mi-a povestit numeroase experiențe de-ale ei și mi-a oferit învățături prețioase, despre viață dar și despre Dumnezeu, pe care nu le-am înțeles mereu în momentele acelea când le-a rostit. Cu toate acestea ele au rămas acolo undeva așezate pe rafturile memoriei și ale inimii, și le-am descoperit pe fiecare în parte la momentul oportun. Mai sunt multe acolo pe raft, și sunt sigur că se vor revela atunci când va fi nevoie.

Curtea bunicii s-a schimbat odată cu timpul, anii de școală au trecut demult, iar bunica a mers acum în ceruri. Este acolo cu Dumnezeu, dar în același timp este și aici, prezentă în inimile pe care le-a atins cu atâta dragoste de-a lungul vieții.