În prima zi de școală, în sala de clasă, oprindu-se lângă banca mea, învățătoarea m-a întrebat cum mă cheamă. Într-un gest simplu, am luat unul din caietele ce stătea așezat peste abecedar și i-am indicat eticheta unde îmi era scris numele. S-a uitat la mine, după care m-a întrebat direct: Ai emoții? Am privit-o în ochi și i-am răspuns scurt: Nu. La momentul respectiv nu știam ce sunt emoțiile, sau la ce anume s-a referit când m-a întrebat dacă le am. La scurt timp după acest eveniment, am avut totuși prilejul să aflu.

Cu toții ne aducem aminte de adolescență, de prieteniile din vremea aceea și de cât de lipsită de griji era viața în general. Între prietenii mei cei mai buni din acea perioadă era PC-ul, în fața căruia petreceam multe ore zilnic, motiv pentru care înțeleg cu ușurință generația actuală de adolescenți ce stau lipiți de smartphone-uri și tablete. Ceea ce era mai particular totuși, era curiozitatea vizavi de realitățile virtuale din jocurile ce se găseau la momentul respectiv pe piață (cea neagră bineînțeles, la pirați, căci lumea nu își permitea pe atunci să cumpere CD-uri originale), jocuri ce veneau la pachet cu …

In fața mea în autobuz, așezată pe scaun, o tipă prinde pokemoni. Este foarte concentrată și trăiește intens capturarea fiecărui animăluț virtual. Îi fac repede o fotografie, după care încep să butonez telefonul și să fac scroll prin playlistul cu muzică. La un moment dat tipa întoarce capul, se uită la mine și la telefon, se uită înapoi la telefonul ei după care îmi aruncă din nou o privire peste umăr. Poate îi era teamă că sunt și eu la rândul meu un vânător de pokemoni și îi capturez prada.

Îi propun Daianei să deschidem fereastra de la dormitor ca să se răcorească în încăpere și primesc următorul răspuns: “- Să stingi lumina, altfel intră țânțari și alte insecte!” “- Dar avem plasă!”, îi răspund. La care primesc replica: “- Sunt sigură că au puteri supra-țânțărești și supra-păienjenești și trec prin plasă. Imagineazăți țânțarul cum întinde un picior subțire, îl strecoară înăuntru prin ochiul fin al plasei, apoi îl strecoară și pe celălalt după care intră cu totul.” Așa că am ales să sting lumina după ce am deschis fereastra.

Cea mai bună modalitate de a te bucura de prezent este să îți aduci aminte că într-o zi vei muri, că vei începe o viață nouă. Și atunci orice problemă, orice amănunt deranjant al prezentului devine mic și insignifiant. Atât de mic încât poți să zâmbești și să trăiești fericit clipa. Pentru că mâine poate vei vizita alte tărâmuri.

Despre corporaţii și inginerie s-a scris mult deja, motoarele de căutare îşi turează cilindrii la maxim la un simplu cuvânt cheie cu conotaţii corporaţionist inginerești. De curând am trecut de onorabila perioadă de 7 ani petrecuţi în corporaţii automotive din oraşul în care locuiesc. De ce scriu despre corporaţii și inginerie tocmai pe un blog de artă? Probabil datorită impactului major pe care ele l-au avut asupra vieții mele și imposibilitatea de a separa meseria de inginer de activitatea artistică, pentru că le practic pe amândouă. Sau poate pentru că scriu această postare de la birou, adus ușor de spate …

Am mers de dimineaţă la oficiul poştal din zona unde locuiesc pentru a ridica un colet. De cum am trecut de uşa metalică grea, cu gratii şi sticlă, am văzut o coadă lungă in forma unui L formată de-a lungul ghişeului îmbrăcat în faianţă. Nu am putut să nu remarc sunetul inconfundabil a două imprimante matriceale ce zumzăiau în contratimp. Am rămas o clipă pe loc. M-a cuprins senzaţia aceea cum că aş fi găsit o poartă spre o altă lume, un loc în care timpul a curs mai încet decât în lumea de afară. În cele din urmă am …