perspectivă

Posted on March 11, 2017 in journal

Seara la cină mănânc împreună cu Daiana pește prăjit. La un moment dat, într-o pauză dintre două înghițituri, Daiana îmi spune:

– Îți imaginezi iubitul, peștele ăsta a murit ca să ne hrănească pe noi! Oare noi pe cine vom hrăni după ce murim?

– Viermii, vom hrăni viermii! îi răspund eu fără a sta pe gânduri, în timp ce mestec liniștit o bucată moale de pește.

– Ce sinistru ești, îmi replică ea! Eu mă gândeam la un zeu sau la o ființă superioară. Poate că știința va evolua suficient încât să ne facă nemuritori, îmi spune cu o urmă de deznădejde în glas.

– Poate că suntem deja nemuritori și nu conștientizăm asta. Iar viața pe pământ este doar o etapă foarte scurtă din existența noastră, îi spun eu.

– Deja sună mai bine, răspunde Daiana, iar glasul ei prinde o urmă de încredere.

– Vezi iubita, e vorba despre perspectivă în definitiv, despre felul în care privești lucrurile.

talent

Posted on February 10, 2017 in journal

Mai rău decât să nu ai nici un talent este să ai unul și să nu îl folosești, să îl lași să se epuizeze. Este calea sigură spre o moarte prematură, în care simți cum pierzi câte o felie mare din tine cu fiecare zi trecută, cu fiecare secundă și moment al zilei în care ești tot mai puțin tu pentru că te amesteci încet cu rutina și te diluezi acolo. Nu mai rămâne mare lucru, doar ceva lichid murdar și fără esență, o spălătură a ceea ce ai fost și a ceea ce ai fi putut deveni.

2016, final

Posted on December 31, 2016 in journal

2016 a fost un an dificil, cu multe piedici și obstacole mai puțin așteptate. Peste unele am trecut cu ușurință, pe altele le-am ocolit, fiind mai înțelept să acționez în această direcție.

Mi-aș fi dorit să pot păși mai mult în afara sferei nesiguranței personale și a blocajului creativ întâmpinat în acest an, să ies mai mult din mine către exterior și să mă conectez la ceea ce vine din afară. Dar nu am reușit decât parțial această expunere, deoarece totul a mers mai degrabă în direcția unei retrageri interioare, o stare de introspecție profundă, cu un travaliu anevoios și rezultate mai mult sau mai puțin apropiate de așteptări.

Dacă am fotografiat a fost mai ales pentru a mă deconecta de la această activitate interioară istovitoare, fără un țel anume și fără rezultatele dorite. Totul s-a întâmplat concentrat, în perioade de timp scurte, sau dinainte stabilite în decursul celor câteva călătorii făcute de-a lungul anului ce tocmai se încheie. Astfel că, atașez o selecție a ceea ce a însemnat 2016 pentru mine, în materie de fotografie.

Read More

Tăierea porcului cubanez

Posted on December 18, 2016 in journal

Se apropie Ignatul și o bună parte din porcii de pe meleagurile mioritice își vor afla sfârșitul sub tăișul ascuțit al cuțitului. Unii dintre ei, mai norocoși, vor mai avea de așteptat încă patru ani pentru a se putea pune problema sacrificării lor. Tradiția este păstrată mai cu seamă în zonele rurale ale României, unde porcii sunt crescuți și îngrășați în timpul anului, special pentru acest moment ce face parte din cultura și tradiția populară a românilor.

Din copilărie nu am mai avut ocazia să asist vreodată la tăiatul porcului. Cu toate acestea, anul ce tocmai se încheie avea să îmi ofere acest moment undeva la mii de kilometri depărtare de România, mai exact în Cuba, într-un sat de guajiros din provincia Pinar del Río, în apropiere de Viñales. Întâmplarea are loc în luna ianuarie a acestui an, deci după sărbătoarea Crăciunului de anul trecut.

Părea a fi o zi oarecare pentru țăranii din regiune, în timp ce noi ne plimbăm printre culturile de tutun și casele din zonă, fiecare dintre ele având rufe întinse la uscat pe o sârmă agățată între doi copaci din curte, sau pur și simplu pe gardurile din jurul casei. La un moment dat rămân singur să explorez zona. Merg pe aleile noroioase și mă aud la un moment dat strigat de undeva dintr-o curte. Sasha tocmai găsise subiectul momentului, într-un eveniment ce avea să se întâmple în momentele următoarele. Câțiva cubanezi stau adunați pe lângă un ceaun în care fierbe apă și se pregătesc să sacrifice un porc. Ne cheamă în curte și ne invită să asistăm și noi. Totul se întâmplă repede, în doar câteva minute. Unul dintre cubanezi, hotărât pe ceea ce urma să facă, aduce porcul ce stătuse până atunci priponit de un stâlp de lemn. Îl imobilizează în apropierea ceaunului și cu o singură împunsătură de cuțit taie jugulara animalului. În tot acest timp mă apropii cu aparatul la ochi și încep să fotografiez cadru după cadru. Mă sperii la un moment dat, când ceva zboară în direcția mea și pentru o clipă cred că am fost împroșcat cu sângelele animalului. Dar este doar pietriș aruncat de picioarele din spate ale porcului care se zbate puternic, în timp ce își dă ultima suflare. Țăranul se îndepărtează apoi, timp în care porcul se mai zbate pentru câteva secunde. Cei doi câini care fuseseră tot timpul prin preajmă, simțind ceea ce avea să se întâmple, vin în fugă, lătrând, atrași probabil de mirosul de sânge proaspăt. După ce încetează să mai miște, porcului îi este dezlegată sfoara din jurul gâtului, urmând a fi pregătit pentru consum. Pentru că ne dorim să vedem mai mult din zona cu relief montan, culturi de tutun, banane și yuca, nu mai rămânem să asistăm și la procesul de preparare al cărnii. Le mulțumim cubanezilor pentru că ne-au lăsat să fotografiem și plecăm mai departe să explorăm împrejurimile.

Zakynthos, Gr

Posted on November 23, 2016 in journal

Am fost în Grecia de mai multe ori, iar anul acesta am ajuns în septembrie, undeva către sfârșitul sezonului. Și mi-a plăcut la fel de mult ca și în alte dăți. Am trăit momentele cu aceeași bucurie pe care o simt de fiecare dată când am nisipul sub tălpi și aud valurile mării. Grecia are acel “ceva” care mă atrage mereu spre ea, clima caldă, drumurile șerpuite, printre livezi de măslini, ce urcă ca mai apoi să coboare spre plaje de vis, locuri de o frumusețe răpitoare cu apă limpede în nuanțe de albastru și verde opal, prin care poți cu ușurință să urmărești bancurile de pești. Destinația de anul acesta a fost insula Zakynthos, din arhipelagul insulelor ionice, a doua din zonă pe care o vizitez după Lefkada. Împreună cu Daiana am fost însoțiți de o bună prietenă, Lidia, a cărei energie și entuziasm molipsitor ne-a făcut sejurul mai vesel și mai plăcut.

Read More

motivație

Posted on October 25, 2016 in journal

Pentru că e toamnă și e anotimpul în care încep școlile (e adevărat se întâmplă ceva mai repede, prin luna lui septembrie), pur și simplu memoria mea a decis să reînvie amintiri demult trecute, din vremea primilor ani de școală. În clasele primare, învățătoarea avea în dotare un arătător, care nu era altceva decât un băț drept din lemn, de grosimea degetului mare de la mână, lung de aproximativ un metru, ușor ascuțit la vârf și lăcuit, cu extremitățile vopsite în maron închis și ale cărui funcții erau foarte diverse. De la indicatul la tablă, înțepatul hărții României, ce atârna zdrențuită pe unul din pereți, până la corecțiile aplicate colegilor ce nu reușeau să se ridice la standardele cerute, arătătorul doamnei învățătoare avea întrebuințări multiple. Era ca o baghetă magică care putea să instituie liniștea în sala de clasă dintr-o simplă mișcare.

Din când în când, aveam ocazia și noi elevii să îl manevrăm, atunci când eram la tablă sau trebuia să înțepăm harta României, la ora de geografie. Utilizarea acestui obiect magic era un adevărat privilegiu pentru noi și o făceam adesea cu oarecare reținere, pentru a nu-i descătușa puterile nebănuite, pe care, prea mici fiind, nu am fi reușit sub nici o formă să le strunim în vreun fel. Învățătoarea a fost nevoită să schimbe mai multe astfel de arătătoare de-a lungul celor patru ani de primară, pentru că ele se rupeau uneori în accesele ei de furie, când le lovea cu putere, fie de catedră, fie de partea dorsală a unui nefericit care se găsea la tablă în ziua respectivă, și nu învățase lecția.

Dar dintre toate, cea mai eficientă metodă de a ne motiva pe calea învățăturii părea a fi, totuși, cea în care ne completa cu arătătorul la palmă punctele lipsă până la nota 10 de la lucrările de control. Nota 9 însemna o lovitură, 7 trei lovituri și tot așa. Până la terminarea clasei a patra am adunat în carnetul de note numai medii de 10.

prima zi de școală

Posted on October 21, 2016 in journal

În prima zi de școală, în sala de clasă, oprindu-se lângă banca mea, învățătoarea m-a întrebat cum mă cheamă. Într-un gest simplu, am luat unul din caietele ce stătea așezat peste abecedar și i-am indicat eticheta unde îmi era scris numele. S-a uitat la mine, după care m-a întrebat direct: Ai emoții? Am privit-o în ochi și i-am răspuns scurt: Nu. La momentul respectiv nu știam ce sunt emoțiile, sau la ce anume s-a referit când m-a întrebat dacă le am. La scurt timp după acest eveniment, am avut totuși prilejul să aflu.

violență virtuală

Posted on October 19, 2016 in journal

Cu toții ne aducem aminte de adolescență, de prieteniile din vremea aceea și de cât de lipsită de griji era viața în general. Între prietenii mei cei mai buni din acea perioadă era PC-ul, în fața căruia petreceam multe ore zilnic, motiv pentru care înțeleg cu ușurință generația actuală de adolescenți ce stau lipiți de smartphone-uri și tablete. Ceea ce era mai particular totuși, era curiozitatea vizavi de realitățile virtuale din jocurile ce se găseau la momentul respectiv pe piață (cea neagră bineînțeles, la pirați, căci lumea nu își permitea pe atunci să cumpere CD-uri originale), jocuri ce veneau la pachet cu o doză mare de violență.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, pe când aveam 13 sau 14 ani, aveam ca joc favorit Carmageddon 2 – Carpocalypse Now. Toată ideea jocului, era să alergi într-o cursă nebună cu mașina pe străzile unui oraș și să ucizi oamenii care se plimbau liniștiți, nebănuind carnagiul ce avea să aibe loc. În funcție de locul unde se petrecea acțiunea, dacă era undeva într-un cadru rural, aveai parte, pe lângă oameni, și de vaci pe care puteai să le ucizi în același fel. Și vacile și oamenii ofereau același număr de puncte odată eliminați. Sau poate că ideea de bază era câștigarea cursei prin completarea traseului sau distrugerea mașinilor tuturor oponenților, dar în fine, partea cu călcatul pietonilor cu mașina era de departe cel mai interesant aspect al jocului. Pe lângă modul clasic, în care pur și simplu puteai trece cu mașina peste ei, dezmembrându-i și împăștiindu-le membrele și intestinele pe străzile orașului, jocul avea anumite elemente bonus, pe care le puteai culege pe traseu, astfel încât aveai uneori la dispoziție posibilitatea să îi proiectezi în aer cu niște arcuri uriașe, ce țâșneau din caroseria mașinii la o simplă apăsare de tastă, sau să îi faci friptură cu niște flăcări concentrate ce zburau din aceeași mașină mânjită de sânge, ca din gura unui dragon. Deci cumva, conduceai și făceai și un grătar în același timp, mai ales dacă aveai parte de niște văcuțe cu carnea fragedă prin preajmă.

Apoi, mai târziu, am trecut la un alt joc, Postal 2, ce presupunea arme de foc și aceleași incursiuni sălbatice prin oraș, trăgând în stânga și în dreapta, în bipezi care nu aveau altă treabă decât să își facă cumpărăturile în supermarket. Unul din bonusurile speciale ale acestui joc, îl constituia prinderea unei pisici, în fundul căreia se putea introduce țeava shotgun-ului din dotare și astfel pisica devenea un fel de amortizor. După ce alicele plecau din țeava puștii, străbăteau curul mâței și îi ieșeau prin gură, în drumul lor către țintele umblătoare. Pisica își flutura coada în aer peste țeava shotgun-ului, iar animalul scotea niște sunete ce aduceau a miorlăituri la fiecare foc tras. Avea cu siguranță mai multe vieți, pentru că miorlăitul continua chiar după mai multe încărcături de alice trase succesiv prin fundul ei. Totuși viețile erau limitate și se epuizau, una câte una, după fiecare cartuș tras. Pisica amortizor se uza după vreo șase astfel de focuri, probabil, gaura curului i se lărgea de la atât de mult recul și alice de oțel, încât nu mai putea sta bine fixată pe țeavă. La ultima viață zbura odată cu încărcătura cartușului către ținta aleasă, cu un miorlăit de data asta ceva mai agresiv, asemănător cu strigătul de luptă al unui kamikaze. Mai exista în joc, opțiunea unei canistre cu benzină, cu care puteai să stropești din belșug cadavrele sau alți umblători, după ce nu mai aveai la îndemână pisica. Apoi la o simplă scânteie, focul se aprindea și mai multe torțe vii începeau să alerge de colo colo, cu mâinile ridicate în aer, urlând din toți megabyții de durere, până ce cădeau jos, îngenunchiați, și se stingeau treptat într-o masă amorfă de culoare neagră. Alții mai norocoși, pe care nu îi luase încă flama, se opreau pentru o clipă să privească la spectacolul acesta de lumini, și nemaiputându-și stăpâni emoțiile, se aplecau și își vărsau stomacul chiar acolo, peste corpurile în flăcări. Ce mai moarte și pe omuleții ăia virtuali, pe lângă că vine unul și îți dă foc, mai vine altul care borăște pe tine, în timp ce arzi ca flacăra olimpică. Dacă totuși ți se făcea milă de ei, aveai mereu la dispoziție opțiunea de a descheia șlițul la pantalonii personajului pe care îl controlai în joc, pentru a vărsa asupra lor jetul eliberator, provenit probabil de la berile consumate chiar înainte să te apuci de treaba sângeroasă. Odată micțiunea încheiată, era musai să aștepți o vreme până când vezica se umplea din nou și puteai să repeți schema.

După liceu am migrat spre alt gen de jocuri, în care violența extremă nu mai era un element central dar totuși mai apărea pe ici pe colo, iar după facultate mi s-a stins complet această poftă de a consuma realități virtuale. Sau a mă lăsa consumat de ele, mai bine spus. A mai rămas în schimb, ca scânteie inspirațională, un umor cenușiu care se manifestă și răbufnește uneori cu forța unui vulcan, și mă împinge către forme recreațional artistice de tipul celei tocmai expuse.

bunica

Posted on September 11, 2016 in journal

Bunica mea a plecat la Domnul într-una din zilele însorite ale acestui început de toamnă, una din zilele acelea în care soarele încă mai încălzește cu razele lui, și în care vara, pare că mai vrea să zăbovească o clipă. A fost undeva aproape de culesul viei, la care bunica se implica și participa cu atât de multă energie, pe vremea când eram copil. O vizitam pe atunci după-amiaza, când terminam orele de la școală și astfel mai prelungeam puțin vara, pe care de obicei mi-o petreceam tot la ea.

Curtea casei ei a fost primul univers al copilăriei mele, locul unde am descoperit nenumărate lucruri, și mi-am cunoscut familia, un univers pe care l-am explorat și reținut în cele mai mici detalii, din momentul în care m-am născut și până târziu, aproape de momentul plecării mele la universitate.

Înainte de a merge la școală, ascultam cu interes poveștile ei, pe care mi le istorisea cu răbdare, dimineața la micul dejun, până în momentul în care ajunsesem să le rețin. Am experimentat jocul copilului ce abia descoperă lumea, iar mai târziu am imaginat aventuri, acolo în acel univers care părea să aibe dimensiuni uriașe pentru mintea mea de copil.

Ne uitam la desenele animate cu Zorro și alți supereroi, iar bunica ne ajuta, pe mine și pe Andrei, vărul meu, să ne confecționăm costume asemănătoare cu cel al lui Zorro, din diversele materiale pe care le avea la dispoziție. Și tot acolo se întâmpla să jucăm fotbal, printre prunii din mica livadă din capătul grădinii, și ne imaginam că am putea fi unul din jucătorii aceia celebri de la campionatele mondiale sau europene, evenimente care se difuzau de obicei în timpul vacanței de vară.

La școală fiind, mi-a arătat că un desen nu constă doar într-un element central, copiat dintr-un atlas zoologic, în imaginea unei capre de munte, ci poate fi îmbogățit cu multă imaginație prin multe alte elemente care să dea naștere unui cadru plin de culoare și viață, totul pe o foaie albă de hârtie.

A trecut timpul, iar pe măsură ce am crescut și m-am maturizat mi-a povestit numeroase experiențe de-ale ei și mi-a oferit învățături prețioase, despre viață dar și despre Dumnezeu, pe care nu le-am înțeles mereu în momentele acelea când le-a rostit. Cu toate acestea ele au rămas acolo undeva așezate pe rafturile memoriei și ale inimii, și le-am descoperit pe fiecare în parte la momentul oportun. Mai sunt multe acolo pe raft, și sunt sigur că se vor revela atunci când va fi nevoie.

Curtea bunicii s-a schimbat odată cu timpul, anii de școală au trecut demult, iar bunica a mers acum în ceruri. Este acolo cu Dumnezeu, dar în același timp este și aici, prezentă în inimile pe care le-a atins cu atâta dragoste de-a lungul vieții.

pokemon

Posted on July 26, 2016 in journal

In fața mea în autobuz, așezată pe scaun, o tipă prinde pokemoni. Este foarte concentrată și trăiește intens capturarea fiecărui animăluț virtual. Îi fac repede o fotografie, după care încep să butonez telefonul și să fac scroll prin playlistul cu muzică. La un moment dat tipa întoarce capul, se uită la mine și la telefon, se uită înapoi la telefonul ei după care îmi aruncă din nou o privire peste umăr.

Poate îi era teamă că sunt și eu la rândul meu un vânător de pokemoni și îi capturez prada.